Doru Covrig

 

Silpeople reflectă subtil jocul conceptual al lui Doru Covrig cu forma și materia. Artistul nu indică explicit ce simbolizează titlul, ci lasă privitorului libertatea de a interpreta, de a alege între multiple direcții – toate perfect valabile. Prin fragmentarea siluetei, Covrig creează un joc al identității: o structură stratificată ce sugerează un om compus din experiențe, culturi și straturi istorice. Lipsa trăsăturilor individuale transformă figura într-un simbol al colectivului anonim, un om generic pierdut într-o societate uniformizantă.

Dacă citim titlul ca o fuziune între silence și people, descoperim o reflecție poetică și critică asupra tăcerii, asupra vocilor pierdute sau ignorate într-o epocă în care globalizarea și noile tehnologii începeau să remodeleze profund relațiile umane. În jurul anului 2000, filosofi contemporani precum Jean Baudrillard și Paul Virilio, activi la Paris, meditau asupra dispariției autenticității în era imaginii accelerate și a comunicării superficiale. Covrig, prin simplitatea și ambiguitatea stratificării, pare să propună o contra-imagine: o formă esențializată a umanului, în rezonanță cu ideea unui „subiect fragmentat” specific postmodernității.

În această perioadă, din 1999, Doru Covrig reia lucrul în bronz, operând o sinteză între figura geometrică și silueta umană. Această direcție artistică reafirmă interesul său pentru esențializare, stabilitate și greutate materială, într-un moment în care sculptura sa se plasează între fragilitatea memoriei și perenitatea formei.

Estetic, lucrările Silpeople se înscriu într-o linie a sculpturii contemporane ce refuză reprezentarea iluzionistă a corpului. În această perioadă, artiști precum Antony Gormley sau Jaume Plensa experimentau de asemenea cu ideea de corp abstractizat, redus la formă, memorie și vibrație a prezenței. Covrig adaugă însă propriul său strat de sens: fiecare figură este o acumulare de straturi identitare și istorice, o construcție lentă a ființei, în care golurile și absențele sunt la fel de importante ca materia vizibilă.

Astfel, Silpeople devine un joc serios între formă și sens, între individual și colectiv, între tăcere și comunicare, între stabilitate și fragilitatea memoriei. În tensionarea dintre cele două prezențe, se ascunde o meditație asupra condiției umane la începutul mileniului al treilea: o umanitate fragilă, stratificată, încă în căutarea propriei voci.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

Marin Florin

 

Seria Meninas a lui Marin Florin pornește de la o reinterpretare plastică a celebrului tablou Las Meninas (1656) de Diego Velázquez, explorând tema corporalității și a feminității printr-un limbaj sculptural rafinat. Artistul transpune desenul într-o dimensiune tridimensională, utilizând fier patinat sudat pentru a crea o linie aeriană care trasează volume în spațiu. Această abordare transformă materialul dur într-o structură fragilă și respirabilă, în care golul devine la fel de semnificativ ca plinul.

Inițial concepute ca armături destinate acoperirii cu tablă de fier, lucrările au evoluat spre o estetică a esențializării: forma este sugerată prin linii tensionate, spațiul este înconjurat mai degrabă decât umplut, iar sculptura capătă caracterul unui desen suspendat. Filosofic, demersul lui Marin Florin poate fi pus în relație cu fenomenologia corpului propusă de Maurice Merleau-Ponty, unde corpul este un spațiu viu, o expresie a prezenței în lume.

În arta contemporană, această estetică a liniei tridimensionale rezonează cu lucrările lui Antony Gormley, Ruth Asawa sau Kenneth Snelson, unde forma se construiește din tensiuni și echilibre subtile.

Cele trei lucrări prezentate propun variațiuni asupra aceleiași teme fundamentale:

• Torsul Meninei păstrează o siluetă verticală, fragilă și fragmentată într-o rețea de fire metalice. Corpul devine o prezență suspendată, o morfologie redusă la esența sa structurală.
• Menina în contrapost introduce o compoziție dinamică, evidențiată de o umbrelă metalică mare și ascuțită, tensionată într-o diagonală îndrăzneață. Această umbrelă, cu liniile sale drepte și spiralate, sugerează o forță interioară reținută, o mișcare latentă și o tensiune între echilibru și instabilitate.
• Menina purtătoare de sferă adaugă o notă mai delicată: artista poartă o umbrelă rotundă, lucrată cu finețe, un simbol al feminității, al rafinamentului și al protecției subtile. Această umbrelă evocă un gest de apărare fragilă, dar și un semn de grație și prezență în lume.

Prin aceste variațiuni, Marin Florin construiește nu doar obiecte sculpturale, ci adevărate meditații plastice asupra corpului, gravitației și tensiunii dintre forță și fragilitate. Sculpturile sale deschid un dialog între materia vizibilă și absența care definește forma, între dinamica spațiului și tăcerea volumului.

Expuse anterior în spații muzeale importante precum Muzeul de Artă Vizuală Galați, Palatul Mogoșoaia și Kunstmuseum Waldviertel (Austria), lucrările din seria Meninas ilustrează forța unui limbaj artistic matur, capabil să transforme materialul într-un spațiu de reflecție estetică și filozofică.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

Denis Nanciu

 

Denis Nanciu – Iluminare, 2021
tablă neagră forjată, inox și cupru | 167 × 53 × 58 cm | aprox. 70 kg

Prin Iluminare, Denis Nanciu propune o reflecție sculpturală asupra procesului de transformare interioară. Figura umană, construită din fragmente metalice tensionate, imperfecte, nu aspiră către idealul clasic al frumuseții, ci dezvăluie un corp traversat de traume și metamorfoze. Fragilă și puternică în același timp, lucrarea evocă ideea că fiecare ruptură sau cicatrice devine o etapă necesară în drumul către o formă nouă de iluminare.

Această abordare rezonează cu estetica postmodernă a corporalității fragmentate, regăsită la artiști contemporani precum Thomas Houseago, unde corpul este interpretat ca un spațiu viu, modelat de experiențele și rănile sale.

Dintr-o perspectivă filosofică, Iluminare poate fi privită prin teoriile lui Byung-Chul Han, care analizează omul contemporan ca fiind o ființă fracturată, în continuă căutare de sens. În viziunea lui Nanciu, iluminarea nu este o stare de liniște absolută, ci rezultatul confruntării cu propriile limite și imperfecțiuni.

Prin forța brută a materialelor folosite — tabla forjată, inoxul, cuprul —, artistul compune o poezie vizuală a rezilienței. Fiecare torsiune, fiecare fisură devine semnul unei supraviețuiri și al unei regenerări tăcute. Iluminare este, astfel, o meditație despre fragilitatea ca forță vitală și despre adevărata întregire care se naște nu din perfecțiune, ci din acceptarea propriei umanități.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

 

 

 

Denis Nanciu – Tihnă, 2023
tablă neagră modelată la rece, sârmă și bile de oțel | 100 × 70 × 60 cm | aprox. 7 kg

Prin Tihnă, Denis Nanciu își continuă investigația asupra granițelor fluide dintre funcționalitate, sculptură și natură. Realizată integral din tablă modelată la rece, lucrarea evocă creșterea organică a formelor vegetale – nervuri, ramuri, tulpini – reinterpretate prin rigoarea materialelor industriale.

Artistul orchestrează aici o întâlnire subtilă între estetica fluidă a Art Nouveau-ului și o viziune contemporană asupra designului de obiect. Elemente grafice și structurale, inspirate de dinamica naturii, transformă tipologia funcțională a scaunului într-un habitat simbolic – o „plantă” care primește și îmbrățișează corpul uman.

Dincolo de aparența utilitară, Tihnă se impune ca o prezență vie în spațiu. Sculptura nu doar servește o funcție, ci devine un loc al reflecției existențiale – un punct de întâlnire între natură și artifical.

Această abordare rezonează cu practicile eco-artistice contemporane și cu demersurile unor designeri precum Gaetano Pesce sau Nacho Carbonell, unde granița dintre creșterea naturală și intervenția artistică devine fluidă.

Din perspectivă filosofică, Tihnă se poate citi prin prisma gândirii ecologice a lui Bruno Latour, care pleda pentru redefinirea relației dintre umani și non-umani. Astfel, scaunul transcende statutul de simplu obiect funcțional și devine un mediator între lumea vegetală și cea umană – o ancoră poetică ce invită la reflecție asupra odihnei, creșterii și apartenenței.

Prin Tihnă, Denis Nanciu propune o meditație delicată asupra reconcilierii dintre artificial și organic, oferind o nouă formă de funcționalitate – una care nu mai este doar fizică, ci profund existențială.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

Denis Nanciu – Petale, 2023
tablă neagră modelată la rece, sârmă și bile de oțel | 50 × 60 × 60 cm | aprox. 8 kg

Prin Petale, Denis Nanciu își continuă explorarea sculpturală a tensiunii subtile dintre inspirația organică și materialitatea industrială. Parte dintr-o serie modelată după formele naturii și influențată de estetica fluidă a Art Nouveau-ului, lucrarea propune un obiect delicat și, în același timp, puternic – o floare metalică ce pare să se desfășoare tăcut în spațiu.

Sculptura este alcătuită din elemente curbilinii care radiază dintr-un nucleu invizibil, fiecare linie prelungindu-se spre exterior asemenea unor fibre vii. În ciuda rigidității materialelor, compoziția respiră o fluiditate organică, evocând teme precum creșterea, înflorirea și transformarea.

Petale invită privitorul într-un dialog tăcut între fragilitate și reziliență, între efemeritatea naturii și durabilitatea metalului forjat. Pe măsură ce te deplasezi în jurul lucrării, se dezvăluie noi perspective și ritmuri ascunse, asemenea descoperirii nuanțelor subtile ale unei flori rare.

Dincolo de rafinamentul construcției, Petale devine o meditație asupra coexistenței dintre vulnerabilitate și permanență, o metaforă sculpturală a metamorfozei continue a formelor vii.

Prin Petale, Denis Nanciu nu creează doar un obiect, ci o prezență vie – o reflecție poetică asupra tensiunii dintre durabilitate și delicatețe, în acord cu direcțiile sculpturii contemporane care reinterpretează vitalitatea organică prin limbajul materialelor industriale.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

 

 

Alexandru Potecă

The Gilded Shield of Metamorphosis (2020) 

Lucrarea The Gilded Shield of Metamorphosis (2020) a lui Alexandru Potecă propune o meditație profundă asupra ideii de protecție, vulnerabilitate și transformare. Realizată din piele naturală, metal și foiță de aur, sculptura evocă forma unui scut-corset, sugerând simultan armură și trup, apărare și expunere.

Alegerea pielii, material organic și fragil, contrastează cu soliditatea metalului și strălucirea aurului, creând o tensiune estetică între efemer și etern. Foita de aur din interior transformă obiectul într-un spațiu sacralizat, amintind de tehnici utilizate în arta religioasă sau în relicvarele medievale.

Această lucrare poate fi pusă în dialog cu demersurile unor artiști contemporani precum Mona Hatoum sau Doris Salcedo, care folosesc obiecte cotidiene reconfigurate pentru a exprima teme de fragilitate, memorie și traumă.

Din perspectivă filosofică, The Gilded Shield of Metamorphosis rezonează cu teoriile despre corporalitate ale filosofilor contemporani precum Judith Butler sau Jean-Luc Nancy. În viziunea lor, corpul nu este doar o entitate biologică, ci un teren de inscripție socială, o interfață între sine și lume. Alexandru Potecă accentuează tocmai această dialectică: scutul este în același timp protecție și expunere, putere și fragilitate.

Estetic, lucrarea continuă tradiția artei obiectuale contemporane, în care materialitatea și simbolismul materialelor devin parte integrantă a mesajului artistic. În contextul anilor 2020 – o perioadă marcată de crize globale și de redefinirea noțiunilor de protecție și identitate – The Gilded Shield of Metamorphosis propune o reflecție tăcută, dar intensă, asupra nevoii de reinventare și reziliență.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

 

 

 

 

Maria Pop Timaru

 

Nava Mamă, polistiren, fibră de sticlă, mortar, vopsea, plastic, metal, mozaic, spumă poliuretanică | 160 × 100 × 200 cm | 2017–2023

 

Cu Nava Mamă, Maria Pop Timaru propune o sculptură hibridă, la granița dintre obiect ludic și construcție monumentală, explorând tema cunoașterii și a explorării printr-un limbaj vizual exuberant și modulabil. Lucrarea, alcătuită din module colorate, construiește o compoziție dinamică și reconfigurabilă, asemenea unui vehicul imaginar pregătit să pătrundă într-un univers necunoscut al descoperirii.

Estetic, Nava Mamă poate fi pusă în dialog cu creațiile artistei Niki de Saint Phalle – în special Nanas sau Grădina Tarotului –, unde volumele rotunde, suprafețele viu colorate și inserțiile de mozaic creează lumi ludice, dar puternic încărcate simbolic. De asemenea, structura modulară și spiritul de joacă amintesc de universul vizual accesibil și vibrant al lui Keith Haring, în care desenul și forma sunt folosite pentru a transmite teme profunde despre viață, comunitate și transformare.

În plan filosofic, Nava Mamă poate fi citită prin ideile lui Gilles Deleuze despre rizom: o structură non-ierarhică, extensibilă, fără centru fix, caracterizată prin conexiuni multiple și neprevăzute. Astfel, construcția modulară a lucrării devine o metaforă pentru gândirea deschisă, neliniară, pentru posibilitatea permanentă a unei noi configurări a realității.

Dintr-o perspectivă estetică contemporană, lucrarea rezonează cu teoriile din cadrul realismului speculativ, potrivit cărora obiectele nu sunt doar suporturi pentru semnificație umană, ci existențe autonome, vibrând cu propria lor viață materială. În acest sens, Nava Mamă este mai mult decât un vehicul imaginar: devine un organism viu, o prezență independentă capabilă să genereze narațiuni multiple în funcție de privitor.

Prin această sculptură, Maria Pop Timaru reușește să creeze un manifest vizual despre libertate, imaginație și adaptabilitate – valori esențiale într-o epocă marcată de mobilitate, descoperire și reinventare continuă.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

 

Despre struguri, cărămidă BCA, ciment, pigmenți | 20 × 24 × 64 cm | 2021

 

În lucrarea Despre struguri, Maria Pop Timaru reinterpretează, cu o ironie fină, celebra fabulă a vulpii și strugurilor, adaptând-o într-o formă sculpturală contemporană. Personajul – o vulpe cu bigudiuri cochete – devine o metaforă a superficialității, a autoiluzionării și a refuzului de a depăși limitele confortului personal.

Sculptura, realizată din materiale modeste – cărămidă BCA, ciment și pigmenți –, accentuează intenționat fragilitatea și precaritatea acestei atitudini. Formele sale aparent naive și paleta coloristică vivace trimit către estetica artei brute și a expresionismului material, amintind de o anumită sinceritate brutală a reprezentării.

Pe plan conceptual, lucrarea poate fi pusă în relație cu teoriile contemporane despre narativitatea obiectului (Boris Groys) și cu critica societății spectacolului propusă de Guy Debord. În viziunea Mariei Pop Timaru, obiectul-sculptură nu doar ilustrează o poveste moralizatoare, ci propune o reflecție mai largă asupra narcisismului, autojustificării și incapacității de a accepta eșecul ca parte a procesului de maturizare.

Prin Despre struguri, artista creează o parabolă vizuală despre capcanele dorinței și despre transformarea autoamăgirii într-un mecanism de supraviețuire cotidiană.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA

 

 

 

 

 

 

Șobolan Radioactiv, cărămidă BCA, vopsea spray | 20 × 24 × 64 cm | 2021

În Șobolan Radioactiv, Maria Pop Timaru explorează temele anxietății ecologice, mutației și rezilienței urbane. Sculptura propune o imagine tulburătoare a unui organism contaminat, un simbol al supraviețuirii într-un mediu toxic. Confecționat din materiale simple precum — cărămidă BCA și vopsea spray —, șobolanul capătă o forță expresivă aparte, într-o estetică brută ce amintește de limbajul Arte Povera și de intervențiile urbane ale artei contemporane.

Figura sa, fragilă și masivă în același timp, evocă zona de intersecție dintre degradare și adaptare, unde descompunerea devine un catalizator al evoluției. Această viziune rezonează cu lucrările unor artiști contemporani precum Thomas Hirschhorn sau Berlinde De Bruyckere, care explorează, fiecare în stil propriu, raportul dintre fragilitate, corp și distrugere.

Dintr-o perspectivă filosofică, Șobolan Radioactiv poate fi citit prin lentila gândirii ecologice radicale, reprezentate de Timothy Morton și teoria “hiperobiectelor” — fenomene globale, ca poluarea sau schimbările climatice, imposibil de delimitat de existența umană cotidiană. În același timp, estetica lucrării aduce în discuție noțiunea de post-umanism, unde granițele dintre natural, artificial și mutație se estompează.

Estetic, sculptura evită finisajele convenționale, accentuând imperfecțiunea materialului și instabilitatea formei ca parte a mesajului său critic. Această alegere formală aliniază lucrarea la tendințele actuale ale artei contemporane, unde imperfecțiunea, reciclarea materialelor și evocarea crizei ecologice devin strategii artistice esențiale.

Prin Șobolan Radioactiv, Maria Pop Timaru propune o reflecție asupra rezistenței într-o lume degradată, asupra adaptabilității ca formă de supraviețuire și asupra fragilității ca nouă formă de putere.

Text critic de Raluca Băloiu, membru AICA